Andrei are 21 ani si e mai matur decit multi cu virste de doua sau de trei ori mai mari. Andrei stie ce inseamna viata. Andrei pretuieste viata. Andrei stie pentru ce traieste. Andrei stie ce vrea de la viata mai bine decit nouazeci la suta dintre cei care ii trec zilnic prin fata. Andrei munceste dinainte de a-i fi venit momentul. Andrei isi construieste o viata inainte ca multi altii sa stie ce e aia o caramida. Andrei deja a turnat primul rind de temelie la ceea ce va sa vina pentru el.
Copilul de 21 ani nu mai este de multa vreme un copil. Copilul de 21 ani este pe jumatate barbat. Nu si-a cunoscut niciodata tatal si, din multe puncte de vedere, nu are nici mama. Mama lui… daca mama se poate numi, a disparut cu trei ani in urma. Cic-ar fi plecat la munca prin tari straine. Dar ea nu e mama. O mama nu pleaca si lasa in urma ei totul. O mama nu isi uita copiii atunci cind au mai multa nevoie de ea. Mama lui Andrei Lerca nu este o mama, mama lui Andrei Lerca este… si atit. Nu are sens sa continuu.
Andrei picteaza icoane pe pietre. Pietre luate din strada. Tremura in frigul din pasaj in fiecare zi. Si crede-ma, in pasajul din Piata Unirii din Iasi bate un vint mai rau ca nicaieri. Sint trei iesiri si din toata trei colturile bate crivatul. Andrei nu cere. El doar asteapta momentul in care cineva ii vede munca si o apreciaza. Cineva care da jumate de leu pe munca lui. Pentru unii sint doar bolovani mizgiliti. Pentru altii, ceea ce face Andrei sint icoane. E drept, nu-s sfintite, dar sfintii, oriunde ar fi pictati, sint icoane. Pentru unii, posterele cu femei goale sint icoane mai de pret, pe care platesc mai mult decit pe-un bolovan. Numai ca pentru cel ce crede, nu e doar un bolovan. E credinta lui. E o parte din existenta lui.
